Si de-o fi sa mor…

Sa nu ma imbracati in rochie de mireasa crem/bej si sa ma plangeti mult, macar o zi, sau doua, caci tare mi-a placut inconstienta…
Drept dovada ca n-am murit lovita de un turture imens cazut la drum de zi de pe acoperis….nici cand un pustiulica harnic mi-a ratat capatana la milimetru cu lopata invartita in vazduh….
Nu m-a speriat gandul ca dau coltu’, nici ca o sa-i indurerez pe-ai mei…..m-a ingrozit ideea ca aia de la morga o sa rada de chilotii mei roz cu Hello Kitty, “cine peste 12 ani mai poarta asa ceva?”
Sunt defecta, imi pasa de parerea unor straini dupa moarte, de parca ar mai conta, si mai sunt defecta pentru ca ma gandeam ca pustiulica ala cu lopata nu ar fi raspuns penal in caz de ucidere din culpa….n-avea varsta….deh…si evident ca nici asta n-ar fi contat!!!

Ianuarie, Marti.

Doar fete necunoscute si miros de iasomie, o cofetarie italiana deloc draguta si groaza de a merge spre aceeasi patru pereti anosti…

Se oprise aici din incapatanare, si pentru ca dorea sa se rasfete in compania aceleiasi fiinte pe care o cunostea de-o viata.

Se imbracase la repezeala, simplu si fara nonconformismul dupa care poftea. Eleganta i pierise  undeva intre regasirea si condamnarea de sine.

Se mira de paradoxul felului ei de-a fi… grabita si eficace in timpul zilei, molcoma si contemplativa seara…

Schimbarea de care avea nevoie nu venea, desi era perfect constienta de faptul ca asteptand-o n-o va primii, dar cum putea sa nu tanjeasca dupa ea? Unde sa-si mute gandul pentru a nu indeparta apropierea?

Instabilitatea o macina pe dinauntru, intr-o clipa credea ca solutia ar fi analiza, ca in alta sa creada ca abandonul in valtoarea faptelor o va salva!

Fumul tigarii abia aprinse rostogolea nestingherit, imbibandu-i hainele cu un miros nesuferit.

Isi dorea o mansarda plina de carti, de unde ar putea sa priveasca cerul, intinsa pe o sofa din catifea purpurie, sa bea ceai, sa-si strige siesi gandurile cele mai ascunse, sa viseze in ritmul acordurilor de vioara si soaptelor de flaut!

Strada se scuturase de trafic, iar zapada se ambitionase sa-i demonstreze ca poate fi frumoasa, argintie, sclipitoare.

Lasa melancolia de-o parte si-i spuse ca nu o poate invinge…caci cineva acolo sus o iubeste….altfel cum s-ar fi putut bucura de prajitura tiramisu ce-o savurase doar  pe jumatate?

Karma

Radioul urla, iar gandurile se invarteau in cercul ce nu se sfarseste odata cu ea. Ploaia si tehnologia ruginita ar fi trebuit sa o duca intr-o stare de melancolie blegoasa, insa un presentiment stupid ce o insotea din ‘nascare avea darul de a infuria pana si versiunea cea mai curajoasa a stimei sale de sine.

Analizand veridicitatea superistitiilor stupide, nu reusea sa  indeparteze nimic, mai cu seama cand karma se incapatana sa-si dovedeasca existenta. Ca atunci cand cauta un petshop  cercetand cu ochii de pe scaunul din dreapta, deschise cartea abia ridicata de la posta exact la pagina si cuvantul “pet shop”, sau atunci cand s-a apucat sa rasfoiasca un Paris Match din 2007 si s-a oprit la un articol recenzie a cartii “Baisers de cinema” pe care o cumparase fara motiv cu o sapltamana in urma. Iar piesa de rezistenta s-a afisat fix in ziua de Craciun cand privind fotografii ingalbenite de vreme a revazut o matusa draga, si exprimandu-si dorul catre cei din jur, mai mare i-a fost mirarea s-o vada intrand pe usa la doua minute dupa incident.

Probabil ca Universul nu incerca sa-i spuna nimic, dar e mai usor sa crezi decat sa nu. E motivant sa crezi ca nimic nu e intamplator, …pana acum a ajutat.

Ce ati facut cu ea?

Unde e? Unde e veselia aia nesuferita multora cu care se trezea in fiecare dimineata pe la pranz? Unde-i naivitatea cu care credea ca nu va avea ganduri de emigrare si cu care-i blama pe toti cei care o faceau? Unde-i puterea cu care stia sa-si ceara drepturile si neobrazarea de-a face lucrurile asa cum vrea ea? Unde-i sinceritatea aia necoapta, franchetea cruda ce o faceau atat de apreciata? Unde-i istetimea si viteza de reactie cu care uimea pe cei “mari”? Unde-i Andreea cea de alta data?

S-a descompus, acum nu e nici macar umbra a ceea ce a fost, acum e altcineva! Acum e o “diplomata”, “realista”, “cu picioarele pe pamant” scumpa la vedere si mereu nesuferita la telefon, fara timp de povesti si nostalgii, rasfat sau daruire, searbaba si mereu pe fuga, nu se mai bucura de nimicuri…..pentru ca “nu are timp”!

Cat de dor imi e de ea!!!

“Iubitule, trei chestii m-au fascinat la tine de la inceput: ochii, vocea si mainile tale, de fapt degetele  tale, care mi-au dat siguranta ca stiu a mangaia” Catia Maxim – “Ghici pe cine iubesc eu?”

Stropi de ploaie

In reveria mea patul era rotund, iar fereastra dreptunghiulara, aburit ascunsa dupa perdea.

Mi-ai spus sa nu iesim in jungla civilizatiei si sa ramanem noi cu noi, izolati in dorinta….

Te-am intrebat ce facem cu foamea? si-am sugerat sa mergem la restaurant, mi-ai spus ca ma preferi pe mine-nfasurata in cearsaf, decat fata acra a chelnerilor de jos. Vom comanda room-service mi-ai spus, sau pentru a ne abandona-ntrutotul e mai comod mini-barul cu alune si chipsuri.

Eu aveam pofta de somon cu brocoli si sos de smantana si ma gandeam c-ar fi o provocare sa coboram, iar timpul cat mancam sa ne lasam arsi de nerabdarea de a ne intoarce in camera cu pat rotund si baldachinul rosu.

Am venit la munte s-ascultam ploaia, ti-am reprosat, mi-ai spus ca am venit sa ne iubim…  Totusi la Bucuresti ne iubeam…era nevoie sa gonim pe DN1?

La Bucuresti cand ploua gropile mari precum cele din suflet, sunt pline de apa, …sa te-nsele asupra adancimii lor…

A fost odata…

Nu m-ai inteles niciodata, desi sunt atat de simpla….chiar banala…

Acum stiu ca n-am sa te-nteleg vreodata, desi e strigator la cer de cat m-am straduit,…. nu ca pe o povara, nu ca pe-o nevoie, nu din curiozitate, ci de drag…. am complicat  lucrurile si-am fost oarba la simplitatea lor barbara, ce mult am gresit…

Cat am gresit crezand ca voi pricepe oferind exemplul de-a fi simpla, cand cheia e de fapt permisiunea, abandonarea voluptoasa a celui ce se lasa inteles…

Am sa incerc de-acum sa nu fiu simpla, desi nu-i echitabil si firesc, nu voi mai crede-n bucuria regasirii, n-am sa mai cer imposibilul nici mie-mi…..si n-am sa-ti cer sa nu mai vii!

Impuls de vineri seara

Felinarele raspandeau sageti pe dunga raului, impresionand in vesnicie…

Nu-i foarte frig, dar respiratia-mi provoaca aburi, si-mi amintesc de-o zi de vara in care m-ai infrigurat…

Mi-e tare drag locul asta, si cateodata ma loveste regretul ca ti-am impartasit secretul asezarii sale, caci mi-ar fi placut sa raman cu senzatia traita atunci cand tu nu existai nici in imaginatie macar!

Coaja de lemn albastru cu scanduri concave e tot acolo si mi-ar placea sa ramana, nu-mi doresc sa se schimbe nimic, poate doar mahnirea lipsei scuzelor, sau a consideratiei probabil…

Da…vreau neschimbat locul in care linistea se-amesteca firesc si chiar neobservat cu sunetul ambulantelor, cu zgomotul caderii apei, cu galagia licarerilor de felinare!

Ar fi prea mult sa-ti cer sa nu mai vii…

S-a grabit!

S-a grabit sa vina iarna de parca stia cat de antipatica imi e!

Cat mi-as dori sa hibernez pana la primavara….hai fie daca-i musai treziti-ma de sarbatori, dar ce-l mai frumos cadou pe care mi l-ati face ar fi sa ma lasati sa dorm….un anotimp ….sau poate doua,…. doar libera sa fiu!

E lasitate oare s-abandonezi durerea fugind spre un culcus nu foarte cald, dar cunoscut? Sau poate e curaj si indrazneala s-ascunzi mahnirea celorlalti, crezand ca-i protejezi pozand in veselia cu care i-ai obisnuit?

Ce rost mai are intelepciunea atunci cand vine prea tarziu, si stoic precum vrei sa fii n-ai sa ajungi decat cand bucuria-si pierde focul…..sau chiar scanteia din care-a izvorat candva….?

…..

Ecou de romanţă  S-a dus albastrul cer senin Şi primăvara s-a sfârşit - Te-am aşteptat în lung suspin, Tu, n-ai venit! Şi vara, şi nopţile ei, S-a dus, şi câmpu-i veştejit - Te-am aşteptat pe lângă tei, Tu, n-ai venit! Târziu, şi toamna a plecat, Frunzişul tot e răvăşit - Plângând, pe drumuri, te-am chemat, Tu, n-ai venit! Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu, De mine-atunci nu vei mai şti - Nu mai veni, e prea târziu, Nu mai veni! George Bacovia